Citește tot răspunsul
Textele sunt cele în vigoare azi; nu am datele exacte ale hotărârii românești, așa că pornesc de la faptele din speță.
1. Competența Republicii Moldova
Potrivit art. 11 alin. (2) din Codul penal (CP), „Cetățenii Republicii Moldova […] care au săvârșit infracțiuni în afara teritoriului țării sunt pasibili de răspundere penală în conformitate cu prezentul cod.” C. este cetățean moldovean și a săvârșit fapta în România, deci în principiu legea penală moldovească i se poate aplica. Această competență nu înseamnă însă că fapta poate fi judecată a doua oară, pentru că intervine interdicția de la punctul următor.
2. Interdicția de a fi judecat de două ori
Art. 22 alin. (1) din Codul de procedură penală (CPP) prevede că „Nimeni nu poate fi urmărit penal sau judecat pentru săvârșirea faptei penale” cu privire la care „a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare”. Alin. (2) adaugă că hotărârea definitivă „împiedică pornirea sau continuarea procesului penal în privința aceleiași persoane pentru aceeași faptă”, cu excepția cazurilor când „fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente au afectat hotărârea respectivă”. Din speță nu rezultă fapte noi și nici un viciu fundamental; dacă ar exista, ar trebui dovedite, iar excepția ar fi singura cale de a reface judecata.
În același sens, art. 275 pct. 7 CPP arată că urmărirea penală nu poate fi pornită și „va fi încetată” când „în privința unei persoane există o hotărâre judecătorească definitivă în legătură cu aceeași acuzație”. Condamnarea din România, executată integral, este o astfel de hotărâre definitivă, iar fapta este aceeași (omor intenționat).
3. Ce permite legea în loc de o nouă condamnare
Hotărârea penală străină definitivă poate fi recunoscută de instanța națională, la demersul ministrului justiției, în baza unui tratat internațional sau a unui acord de reciprocitate, conform art. 558 alin. (1) CPP. Recunoașterea cere ca hotărârea să fi fost pronunțată de o instanță competentă, să nu contravină ordinii publice și să poată produce efecte juridice potrivit legii penale naționale. Procedura este cea din art. 559 CPP: demersul ministrului justiției se soluționează cu participarea reprezentantului Ministerului Justiției, a procurorului, a condamnatului și a apărătorului.
Chiar și în acest cadru, art. 559 alin. (4) CPP permite instanței să înlocuiască doar pedeapsa „neexecutată” sau restul pedepsei. C. a executat integral cei 10 ani, deci nu mai există nimic de înlocuit sau de executat.
4. Regula de la art. 86 CP
Potrivit art. 86 alin. (1) CP, instanța înlocuiește sancțiunea străină cu una din legea proprie „fără a agrava situația penală a condamnatului stabilită prin hotărârea statului străin”. Alin. (2) cere ca „orice parte a sancțiunii pronunțate în statul străin” să fie dedusă „integral”. Potrivit art. 86 alin. (1) CP, înlocuirea nu trebuie să agraveze „situația penală a condamnatului stabilită prin hotărârea statului străin”, iar aplicarea a 12 ani, după cei 10 ani executați de C., depășește pedeapsa străină și agravează situația lui. Chiar dacă s-ar considera pedeapsa moldovenească de 12 ani, art. 86 alin. (2) CP cere ca „orice parte a sancțiunii pronunțate în statul străin” să fie dedusă „integral”, iar cei 10 ani executați de C. se scad din pedeapsa nouă. Acest rezultat nu poate fi totuși susținut, fiindcă art. 559 alin. (4) CPP limitează înlocuirea la partea neexecutată, iar aici nu a rămas nimic neexecutat.
5. Soluția
Condamnarea la 12 ani de către Curtea de Apel Centru încalcă art. 22 CPP și art. 275 pct. 7 CPP, deoarece fapta fusese deja judecată definitiv și pedeapsa executată în România. Hotărârea poate fi contestată, iar în cadrul procedurii C. poate invoca aceste apărări pe fond. Corect ar fi fost fie încetarea urmăririi penale, fie recunoașterea hotărârii românești fără nicio pedeapsă de executat, cu deducerea integrală a celor 10 ani (art. 559 alin. (4) din Codul de procedură penală; art. 86 alin. (2) din Codul penal).